7 martie - ziua se termina fulminant. Mărțișoare superbe pentru mine și fată și vestea că a intrat salariul –
la câteva secunde una de alta. Aveam cu ce să iau flori – iey! Și cu aceste
gânduri bune în minte, m-am urcat în autobuz, când a venit și a treia veste
bună: zi liberă de Ziua femeii!!! Imediat m-am hotărât ce fac cu ea: NIMIC!!!
Așa cadou chiar n-am mai primit de multă vreme. Și era exact ce-mi trebuia!
Am
fost la florarie, m-am întors cu brațul plin și cu nervii sodomizați de fi-mea,
care s-a plictisit până am ales-împachetat-plătit. Acasă am pus de mâncare
copiilor și am urmat programul obișnuit de seară. Obișnuit până la un punct. Ăla
în care am pus la marinat niște pulpe cu gândul ”să le bag mâine la cuptor”. Și
apoi a venit și gândul că ”o să mai calc mâine din rufele astea, că iar s-a
mărit teancul”. Aici m-a trăznit. Ce ziceam eu că fac mâine? Nici nu-mi
trecuseră bine fiorii de plăcere la gândul orelor de libertate supremă primite
în dar pe neașteptate și deja distrugeam totul? Am zis că nu fac nimic, nu fac
nimic! Gata!
Când
îmbrăcam fata în pijamale, m-am încurcat de cutiile de jucării înșirate lângă
coșul de rufe și din nou am luat-o pe câmpii: ”mâine să strâng niște jucării,
să le mai pun sus”. Iaaaar? De regulă asemenea gânduri încep cu ”în weekend...”,
dar acum obținusem câteva ore și parcă țineam morțiș să le umplu cu... usual
stuff... alea care te fac să crezi că nu mai ai viață.
Au
mai fost încă vreo două asemenea tentative până la culcare, dar deja devenisem
mai vigilentă... Dimineața, soțul: ”Deci zici că n-ai nici un plan?”. Am urlat
aproape, speriată: ”Nuuuu.” Dar nu era ”nu”-ul care răspundea la întrebarea lui
(și el a înțeles asta), ci cel care răspundea la temerea mea. ”Și nu vrei...?”
”Nuuuu” – nu l-am lăsat să pună întrebarea și asta l-a necăjit. A trebuit să-l
las, dar atunci a înțeles că știam și întrebarea și aveam deja răspunsul. Nu
vreau nimic. Nu vreau să ies la masă sau să fac altceva. NIMIC. Vreau să stau.
Nici nu mai știu cum e...
Am
plecat apoi la grădiniță, cu florile și fata, pentru că ni se pregătise, nouă,
mămicilor, o surpriză. Așa că am trecut, emoționată de această primă serbare a
fetiței, peste inconvenientul de a ma îmbrăca și aranja cât să arăt acceptabil
într-o grupă de mămici. Toate erau, evident, gătite, căci se duceau la serviciu
unde mai mult ca sigur urma să fie sărbătorite de către colegii bărbați și /
sau firmă. (Un gând bun trimit din nou conducerii firmei noastre. Muah!) Acolo
am prestat un pic de craftuială (decupat, lipit, desenat) și am ascultat micul
cântecel pregătit de copii pentru asemenea ocazie – la care am jelit,
bineînțeles. Apoi au începu, pe rând, să jelească cei mici. Care mai de care,
pentru că momentul era, cu adevătrat, special și pentru ei. Până atunci nu mai
stătuseră cu mămicile la clasă. Și dacă tot au văzut că se poate așa ceva, acum
mai voiau... Dramă!
Am
ieșit de acolo cu gândul să merg să iau flori pentru profesoarele lui fi-miu. Mai
trebuiau trei buchete, cică. Dar acesta tocmai îmi raporta că unul din cele
luate aseară se pleoștise. Și atunci, de ce să mai iau? Și pentru că sunt mamă
și ăsta e rolul meu, am început să caut soluții. Flori... dar care să nu se
distrugă până la ultima oră și din care să mai înțeleagă și destinatarul
ceva... Stai... văzusem eu o reclamă... trebuia să fie prin zonă. Sun copilul,
expun ideea, obțin aprobarea și pornesc in aventură: cupcakes decorate cu
flori. Am luat și o mostră, să vedem dacă ne facem de rahat cu ele (deși la
banii ăia!!!): delicioase! Ce facem acum? Le dăm doamnelor, sau le mâncăm noi pe
toate? Ha! Sunt genială sau nu?
Deci
o rezolvasem și p-asta. Mai urma să fac sandvișul copilului, să bag pulpele la
cuptor, să curaț niște cartofi să am de pus lângă pulpe, să îi bag și pe ei la
cuptor, să aranjez florile și cupcake-urile copilului să le poată transporta la
școală, să dau instrucțiuni despre cum să țină florile să nu moară (de mi-ar fi
venit ideea cu cupcake-urile de aseară, scăpam de tot!) și.... într-un final,
pe la ora 13, am ajuns să mă întind în pat. Oricum ar fi trebuit s-o fac, căci
mă tăia durerea mea lombară de abia mă mai țineam. Acum scriu. Și sper să mai
apuc măcar să văd un episod din filmul pe care tot vreau să-l văd dar nu
apuc... Vă jur, nici mâncare nu-mi trebe... deși... să mănânc în pat în timp ce
mă uit la TV e ceva la care orice mămică de copil mic fantazează! Și să fie
ceva nasol de tot, junk food, altfel n-ai făcut nimic. Dezmăț în toată regula. Dar
n-am junk food – damn it! Semințe? Merg și ele.
Și
dacă mai și închid ochii puțin... se cheamă că am avut o zi de vis, în care
n-am făcut NIMIC. Oare? Rămâne doar să sper...
Comentarii
Trimiteți un comentariu