De 1 martie

De 1 martie anul acesta mă bucur chiar mai mult decât în anii anteriori. Doamne, am crezut că nu mai ieșim nicicând din iarnă! Apoi, deodată, minunea s-a întâmplat! În decurs de câteva zile, exact ca Dochia, am renunțat la geaca groasă de iarnă (anti-vânt, anti-zăpadă, anti-orice), apoi si la haina de lână cu care am înlocuit-o doar pentru o zi, apoi, în geaca de piele, am renunțat la al doilea strat de haine (pulover) și am trecut la rochiță și dres. În doar câteva zile!!! Am dat jos de pe mine câteva kile (de haine, nu vă faceți iluzii) și mă simt mult mai bine așa. Pot să mă mișc - ca de pildă să o îmbrac pe fi-mea la grădiniță fără să mă mai treacă apele, să alerg după autobuz, să sar din el pe trotuar, pot să încap mai bine înăuntrul lui - și eu și ceilalți 100 de oameni. Și veștile bune nu se opresc aici. În ultimele zile am tot fost pe punctul să ratez plecarea către grădiniță pentru că afară era prea multă lumină și am crezut că e mult mai devreme. Acum pot chiar să ajung cu fata în parc, după grădi, ca să nu mai disper prin casă în căutarea de distracții (gen ”hai să facem șiraguri de floricele de agățat la ferestre” și după 2 minute mă trezesc pictând singură, în timp ce ea cine știe ce pune la cale prin bucătărie). Am vrut să scriu ”distracții pentru ea”, dar paranteza tocmai anula mențiunea cu pricina... Cum o să fiu eu în parc, în rochiță și pantofi? Asta rămâne să văd azi și apoi voi face the necessary adjustments.

Dar să revin la 1 martie. Mărțișoare, mărțișoare! Întotdeauna mi-au plăcut. Când eram mică dădeam la absolut toate colegele mele. Pe vremea aceea, erau musai însoțite de felicitare. Și păstram tot ce primeam și le pregăteam din timp... iar când făceam asta, țineam cont de mărțișorul pe care îl primisem de la persoana respectivă cu un an înainte. Eventual reconsideram, dacă relațiile se schimbaseră între timp. Dar era o întreagă muncă de administrare implicată. Apoi venea ziua Z... sau M, mai exact. Care era mai toată alocată acestei trebi: schimbul de mărțișoare. Plus ce ofeream învățătoarelor, profesoarelor. Îmi amintesc de învățătoare mea: tot pieptul ei era plin de mărțișoare. Și se menținea așa toată luna. Era o imagine care mă fermeca. Și la noi, fetele, eram tot cam așa. Adică.... nu doar că erau mai ieftine (zic asta pentru că din banii mei îmi permiteam să-mi procur toate mărțișoarele de care aveam nevoie pentru colege - cele pentru profesoare era treaba mamei!), dar își scoteau toți banii. Urmau iar câteva zile de sortări și pregătirea ”arhivei” pentru anul următor. Era plăcut să mă tot joc cu ele, să le admir, să le așez pe categorii... Acum... am mers la fiul meu și l-am întrebat: ”Câte mărțișoare vrei să iei?”, ”11”, ”Cââââte?”. Și am scos banul. Acum se descurcă singur, iar soțul de asemenea. Cred că e primul an când sunt scoasă în afara activității de achiziție. Și-mi pare rău. Mă simt frustrată că nu mai merg pe la tarabe să caut, să aleg, să ”cântăresc”... tocmai acum, când am prins drag de domeniul handmade și mă încântă creativitatea oamenilor mai mult ca oricând înainte!

Cu mare greutate am făcut o selecție cu unele dintre mărțișoarele superbe pe care le-am văzut pe net. Ar mai fi multe, dar le-am salvat la momentul la care le-am văzut, așa că rămânem la astea momentan.

Dar toate necazurile (ei... nu chiar toate, dar sună bine așa) pălesc în fața luminii și căldurii zilelor ăstora, indiferent ce nume ar purta ele! Amin!