Aveam alt articol pregătit (aproape), dar
subiectul ăsta e prea proaspătă, de prea mare actualitate și mă râcâie prea
tare ca să nu zic acum ce am pe suflet.
A apărut dl. Cristian Tudor-Popescu la TV și și-a
spus părerea cu privire la subiectul fierbinte al acestor zile: prezența
copiilor la protest. Acum, dl. ziarist e o personalitate prea mare și pe care o
investesc cu destulă încredere cât să mă uit și să ascult ce spune. Dar nu sunt
total de acord, așa că am o replică. Dumnealui crede că nu e deloc rău să iei
copilul cu tine la protest DACĂ are mai mult de 7 ani. Așa... dacă stai frumos
pe scaun (sau în picioare) și gândești, pare logic. Dar când stai pe jos, pe
covor, îmbinând piese LEGO și cântând ”Elefantul Cici și-a pierdut cipicii”, nu
mai e amuzant. Mi-a plăcut distincția făcută cu ”Copii care vin la protest cu
părinții și părinți care vin la protest cu copiii”, sună beletristic foarte
mișto, dar mă enervează al dracului. A mai spus că nu e ”safe” să vii cu
bebelușul și că s-a venit cu copii așa mici numai ca să se demonstreze (din
partea participanților) că e un protest pașnic.
Eu am fost cu copilul (3 ani) la protest (din
categoria ”părinte venit cu copil”, deci), dar nu pentru ca să demonstrez că e
un protest pașnic. Cred că sunt aspecte pe care dl. ziarist nu le are în
vedere. (Nu mă faceți s-o zic p-aia cu ”pentru că n-a fost mamă!”)
(Alte motive de ordin educațional au fost deja povestite de atâția alții - de exemplu Oana, nu are sens să reiau fiindcă sunt foarte clare.)
(Alte motive de ordin educațional au fost deja povestite de atâția alții - de exemplu Oana, nu are sens să reiau fiindcă sunt foarte clare.)
În primul rând, nu cred că era necesar să
dovedească cineva că e un protest pașnic. Adică noi, cetățenii supărați pe
politicieni (de-aia am ieșit, remember?) să fi vrut să ne batem între noi? Că
politicienii știam că nu vin acolo... (Se pare că aici am presupus eu greșit:
un politician a venit, cu căciulă și fular...
dar tocmai de-aia a venit cu căciulă și fular, ca să rămână totul
pașnic, nu?) Sau să ne batem cu jandarmii? Pentru ce? Că nu cu ei aveam ceva de
împărțit.... Atunci de ce să nu fie pașnic?
În al doilea rând - și cel mai important pentru
mine: am mers la protest cu copilul după mine pentru că NU AVEAM UNDE SĂ-L LAS!
Nu cred că s-a gândit cineva la asta, nu? Aici sunt două aspecte, după mine:
a) faptul că unii dintre noi ne creștem singuri copiii, fără să avem bunici
la care să-i ducem când vrem să protestăm. (Și dacă aș fi avut bunici și
aceștia ar fi vrut să meargă și ei la protest? Aveau dreptul?) Exact așa
procedăm și când mergem la cumpărături - sunt sigură că ați văzut mămici cu
copiii atârnați de ele și trăgând cu disperare de niște sacoșe! Dacă nu, vă dau
eu repejor niște nume (și zilele și orele când le puteți vedea în postura
asta). Sau când mergem... să votăm? Nici mersul la supermarket și nici mersul
la vot nu sunt obligatorii, nu? La fel ca protestul. Dar ne putem lipsi de
ele?... Sau ce ziceți de mămicile care se duc cu copiii să plătească impozitele.
Nici astea nu-s obligatorii.... Aoleu, ba da!
b) oamenii ăia cu copii (dacă suntem de acord să-i numim și pe ei oameni)
VOR și ei să participe la viața urbei, a țării. De ce? Pentru că îi privește.
Da, și pe ei. Mi se pare destul de ingrată societatea în care femeile sunt,
oricât ați zice voi despre legislație, dezavantajate și în pierdere în plan
social și profesional când fac un copil, dar altfel vorbim despre cât de
important e să faci și să crești copii și alte siropoșenii. Le blamăm dacă se
întorc imediat la serviciu, dar nu știm cât de vulnerabilă e poziția lor acolo
și cum le afectează (direct, nu pe ocolite) să lipsească o perioadă mai mare
(care perioadă e necesară pentru dezvoltarea copilului, dar și pentru psihicul
mamei). Iar dacă îmi răspundeți cu deja clasicul ”Păi cine le pune să facă
copii? Să își asume consecințele!” - este exact ingratitudinea de care spuneam.
(O mică-mică observație pentru oamenii fără copii: pensia voastră de cine va fi
plătită? De copilul meu, nu? Ca și a mea... Dar poate deja ați ajuns la un
nivel financiar care vă face independent de sistemul de pensii de stat. Ei,
atunci bravo vouă! Ați știut cum să munciți! Sau ce ați făcut pentru asta...)
Deci la serviciu - pauza înseamnă pierdere din multe puncte de vedere. Social -
când ai copil mic nu poți ieși cu prietenii ca altădată, nu poți face ce făceai
altă dată (bine că a fost dată legea cu fumatul în locuri publice!!!)... nici
măcar să protestezi? Nici dacă chestiunea respectivă e foarte importantă pentru
tine? Pe motiv că...ce? Revenim la discuția cu violența potențială dintr-o
asemenea adunare?
Păi... poate nu ați văzut cum e când se urcă femei
(mămici / bone / bunici) cu copii venind de la scoală (care e obligatorie) în
autobuzul 300 (care e mereu - în orice zi și la orice oră - plin ochi)... Când
nu se mai poate pune problema că nu le dă cineva locul pe scaun, că nu pot
ajunge până la el. Și, prinși între picioarele și gecile și sacoșele adulților,
copiii nu văd nimic și nimeni nu-i vede; și nu pot respira și vedea lumina
zilei (sau becul din plafon, după caz) și se sperie și încep să scâncească. Ăia
nu sunt tot copii? Nu sunt tot într-un mare pericol? Cum s-ar simți adulții în
locul lor? (Anticipez acum niște replici gen ”Să stea să aștepte următorul
autobuz!”, dar tocmai am spus că tot timpul e așa și poate mămica respectivă
trebuie să ajungă la o programare la doctor sau o ședință la școală...) Să mai
zic și de aglomerația din unitățile sanitare? Să vă povestesc cum era când
mergeam cu sora mea și cu nepoată-mea la spital, când mă învoiam special ca să
merg cu ele pentru că nepoțica era mică, se plictisea așteptând cu orele
într-un spital de copii (de stat) atât de neprietenos cu copiii - de la
atitudinea personalului de acolo și până la felul în care arăta locul în care
trebuia să aștepte și să tot aștepte... Mergeam cu ele ca să pot să mă plimb cu
fata pe afară și să rămână sora mea ”la coadă” la ușa doctorului și să ne cheme
când le venea rândul. Și nu, această vizită la acest spital NU era opțională.
Și nu numai că era chinuitoare încă mult înainte de a intra la medic, dar
trebuia să ne mai și simțim norocoase că am putut ajunge acolo, că ne-a văzut
doctorul, așa... ca o mare favoare care ni se făcea!
Și acum veniți să-mi spuneți că e un moft și o
chestie de show-off să merg cu copilul la protest???? Au fost zile când nu m-am
dus în piața - prea multe, după cum simt. Când îl îmbărbătam pe soțul meu și îl
susțineam și îl trimiteam în piață cu tot cu speranțele și revoltele mele. Și
au fost și multe dăți când m-am certat cu el pentru că voiam să merg în piață.
”Și cu fata ce facem?” ”O luăm cu noi!” Pentru că nu concepeam să nu mă duc, să
nu lupt, cu armele pe care democrația mi le-a dat, pentru o viață bună, decentă
în țara mea! Era o chestiune de reglat așa, intern, în familie, și tot sufeream
cumplit. Dar acum... să aud cum vine unul sau altul să-mi spună cum trebuie eu
să fac ca să-mi protejez copilul (în timp ce din primul moment al apariției lui
pe Pământ a început să fie furat)... asta nu pot să îndur!
Când eram în spital cu cel mare (cel din categoria
”copii veniți cu părinți”) la secția ORL, a făcut enterocolită. Și în ziua în
care trebuia să plecăm acasă, ne-am trezit că suntem transferați la alt etaj al
spitalului, la ”enterocolite”. Nu vreau să povestesc aici ce situație am găsit
acolo (nu vreau nici să-mi amintesc), așa că am decis că tratamentul pe care îl
urma acolo - smecta și ceai de mentă și mucilagiu de orez - i l-aș fi putut
administra cu mult succes și acasă, în condiții sănătoase. Am așteptat câteva
ore să apară medicul de gardă, pentru că trebuia să-l iau ”pe semnătură”. Când
a apărut, într-un final, mi-a făcut o moralăăăă, culminând cu ”Treaba
dumneavoastră, dar răspundeți de el!”. Ascultasem cuminte toată morala, pentru
că voiam să termin repede să plec cu copilul (bolnav) acasă, dar când am
auzit-o p-asta a fost prea mult. ”Doamna doctor, de copilul ăsta răspund
din momentul în care au apărut cele două
liniuțe. Nu de acum, de când îmi ziceți dumneavoastră!”.
Deci... mă lăsați??? Cum muriți voi de grija copilului
meu!!! Îmi dau lacrimile, zău!
Da, da... să nu zic că nu mi-ați spus... Dar de
ce, aveți vreun gând cu protestele astea?
Comentarii
Trimiteți un comentariu