Cum spuneam în alt articol, să discutăm acum
despre cât de bine este pentru copil să stăm acasă cu el până face 7 ani este
inutil în vremurile noastre din (prea) multe motive. Am să vă spun, în schimb,
de ce cred eu că grădinița e o soluție bună pentru copilul meu, că n-am
pretenția să fie așa pentru toți copiii. Sunt câteva (două) motive pe care le
consider eu importante:
- învață să relaționeze în colectivitate, cu copii e aceeași vârstă, care în economia clasei îi sunt egali. Nu mai e copilul apărat de mamă împotriva celorlalți. Apărat împotriva a ce? Cui? Copilul trebuie să învețe că asupra unor jucării au drepturi egale toți, că trebuie să aștepte să-i vină rândul câteodată, altă dată că trebuie să cedeze/renunțe. Cu noi, acasă, nu prea au ocazia să învețe asta. Dar e o achiziție importantă. Nu că trebuie să cedeze în fața altora mereu. Ci că are drepturi egale ca și colegul de clasă. În familie copilul nu e niciodată egal cu nimeni. Nici cu adulții - că ei sunt adulți. Nici cu frații - care sunt fie mai mari, fie mai mici. În caz de gemeni.... well, aici e o cu totul altă discuție pentru că raporturile între ei se reglează altfel... cumva organic. Revenind la relațiile cu copiii de aceeași vârstă, deși la vârsta asta acestea se leagă relativ repede, persoanele încep să conteze. Fata mea întreabă de prietenii ei apropiați din parc și își dorește / cere prezența lor. Totuși, în familie, în parc are libertatea să aleagă dacă relaționează sau nu cu alți copii (cunoscuți / plăcuți sau nu). E un lucru care nu mai trebuie demonstrat faptul că în viața de zi cu zi interacționăm unii cu alții fie că vrem, fie că nu. Și trebuie să o facem cu respectarea drepturilor și libertăților celorlalți. Da, chiar cred că trebuie să spun ”gargara” asta, pentru că am senzația că încă, după atâția ani de la Revoluție, mulți adulți cred că dacă au putere, ceilalți trebuie să facă ciocul mic. (Nici o aluzie la ce se întâmplă zilele astea în jur... :D) La grădiniță copilul interacționează cu toți colegii, mai ales dacă numărul de copii în grupă e mic. Relațiile se diversifică, devin mai complexe și nemediate. E important pentru dezvoltarea lor.
- învață să relaționeze cu persoane care nu fac parte din familie. (Bona și prietenii de familie sunt cumva asimilați unui fel de familie extinsă, cu care își permit să se comporte... cum știți fiecare că se comportă.) De exemplu, eu cred despre fata mea că este un copil care relaționează ușor. Pentru că tot timpul a fost cu mine (sau tat-su, sau bona) și probabil că s-a simțit safe. Însă de astă-vară mă confrunt cu un comportament care mă uimește și chiar mă sperie în măsura în care devine auto-distructiv. Ca să explic: am fost cu ea la medic și nu a putut fi consultată. N-am vrut să o forțez, dar recunosc faptul că nu mi-a picat bine să plătesc o consultație la un spital privat și să plecăm de acolo cu ea neconsultată. Nu era nici o urgență, avea o problemă la unghii și problema a putut fi povestită ”de la distanță”, dar nu am reușit un consult obișnuit cu stetoscop și spatulă... de fapt, femeia în halat nu s-a putut apropia de fată și gata! Dar dacă aveam o nevoie reală de a fi consultată? Când am fost bolnave amândouă, am fost la consult amândouă și o parte din consultul ei a fost posibil, dar nu în întregime. Iar ieri, când am fost după aviz, iar n-a vrut să lase pe nimeni să se apropie de ea. În condițiile în care ea n-a avut niciodată vreun episod traumatizant cu doctori, chiar nu înțeleg spaima ei. Cu băiatul am ajuns prin spitale și i s-au făcut intervenții, injecții, a fost chinuit de asistente care nu găseau vene etc. Prinsese o frică soră cu moartea de oameni în halate. Dar ea nu are o asemenea scuză. E și fan Doctorița Plușica! Și i-am explicat în toate felurile că doctorii nu fac injecții, că pentru copii se prescriu siropele (cum a și experimentat pe propria piele).... Și totuși, ieri, la control... n-a lăsat pe nimeni să se apropie de ea. Și nici doamna doctor și nici asistenta nu merită un asemenea comportament, sunt cele mai drăguțe persoane (fi-miu o iubește pe doamna doctor, de mic) și știu să se poarte cu copiii (a întrebat-o pe fată dacă o lasă să o consulte și când a zis nu, doamna doctor a zis și ea nu. N-am ce să-i reproșez.)
În altă ordine de idei, am decis s-o duc la o
grădiniță care mi-a plăcut, ca să zic pe scurt. Și iată care au fost motivele
mele:
- e aproape - așa am început căutările. Pentru că am mai trecut o dată prin asta (dus copil la grădiniță) și știu cum e să stai cu copilul la tramvai, ”stai, mamă, că poate în următorul reușim să ne urcăm”, alergat de la serviciu la o altă adresă decât casa ca dup-aia să avem iar de unde veni; nu mai zic cum este pe vreme rea, ploaie, zăpadă, zloată, ger etc. Noi n-avem mașină, dar cred că dacă am avea, un criteriu important în căutări ar deveni traficul în zona de interes și locurile de parcare. Pot să zic că și prin asta am trecut? Nu în sensul că l-am dus eu la grădi cu mașina pe fiu-meu. Nu eu. Dar se trezea devreme și era săracul rupt... avea perna lui de dormit în mașina soră-mii și... să nu-mi fac griji, nu? Am stat și am cântărit și am decis că e vital să fie cât mai aproape. Like walking distance...
- doamna educatoare e un om blajin. Așa mi s-a părut de fiecare dată când am întâlnit-o și consider ca ăsta e un punct important. Știu cum e să-ți pierzi răbdarea și, mai ales, știu cât de important e să nu ți-o pierzi. Deci alegerea mea este pentru un om cu răbdare, blând. Nu, nu cred că o să-i lase pe copii să i se urce în cap. Așa am văzut-o eu. În plus, n-am văzut nici un copil plângând, din contră, erau foarte senini și ne-stresați în relație cu doamnele. Rămâne să revin să vă confirm (sper din toată inima!).
- locul este curat, îngrijit. Femeia de serviciu era acolo la ora 18,30, când am vizitat prima dată grădinița și urma să facă curățenie înainte să plece acasă.
- mâncarea este ok: firmă de catering specializată în mâncare pentru copii mici. Era mai simplu (sau nu?) și mai puțin costisitor pentru mine ca grădinița să aibă bucătărie proprie, dar nu le poți avea pe toate. Am decis că e o chestiune pe care o putem accepta așa.
- sunt puțini copii la grupă. Ea ar fi nr. 9. E încă bine...
- grădinița nu e de multă vreme pe piață și oamenii din spatele acestei afaceri (pentru că nu trebuie să pierdem din vedere faptul că grădinița privată este o afacere) încă mai sunt grijulii, cât să-si atragă clienții, oferindu-le ceva de calitate. Mai aveam în vedere o grădiniță la 2 stații distanță (walking distance - dar pe vreme bună), însă aia e deja o afacere gen ”corporație”. Iar eu, ca filozofie generală de viață, aleg buticul din colț, unde patronul își cunoaște bine clienții, e atent și acționează de multe ori în favoarea lor pentru a-i fideliza, se asigură că nevoile clientului sunt satisfăcute, nu doar că i-au intrat banii în cont.
Atât în privința doamnei educatoare, cât și a
chestiunii legate de grupa la care urmează să fie înscrisă a contat foarte tare
un anumit criteriu personal: nu pun preț pe pregătirea academică. Nu la vârsta
asta, nu așa cum o gândesc majoritatea oamenilor (asalt de cunoștințe asupra
copiilor). Eu vreau să duc copilul la grădiniță să se joace. Nu-l pregătesc
pentru facultate decât în sensul în care jocul poate să fie o pregătire pentru
viață în general. Dar nu mă interesează ca fata să-mi știe adunarea la
sfârșitul anului. Deja știe să numere peste 10 și asta nu de la grădi. Dacă am
făcut față până acum (plus încă un copil), cred că mă descurc și mai departe...
Nu cred că va intra fi-mea în clasa 0 fără să știe ce trebuie să știe la acel
nivel! Nu cred că voi ajunge să fac ”meditații” ca să intre în clasa 0! Cele
două lucruri amintite la început - acelea sunt ”scopurile” propuse pentru
aceasta etapă.
Limba engleză - nu o căutam, nu țin să ”facă” o
limbă străină acum (da, cu toate argumentele științifice). Dacă are talent
pentru așa ceva, nu se va cunoaște diferența între un copil care a studiat doar
la școală și unul care ”a făcut” engleză de la grădiniță. Așa ca la treaba cu
engleza, nu m-au dat pe spate, am fost neimpresionabilă. Probabil că trebuia să
dau pe spate, dar n-am dat. Când am facut, însă, o vizită neanunțată, am văzut
cum se ”face” engleza (îmi și spusese educatoarea, dar atât de neimpresionată
am vrut să fiu, că n-am vrut să acord atenție). Engleza face parte din
relaționarea normală cu copilul. E ”amestecată” cu româna, ceva în genul
desenului ”Dora descoperă lumea” - și pe ăsta l-am subapreciat la început și
i-am descoperit ulterior calitățile. Așa da, îmi place, chiar dacă în
continuare nu consider că e chiar necesar. Doar dacă îi place copilului...
Update după prima zi: fata a intrat repede în joc
cu ceilalți copii și s-a convins că e în siguranță acolo. Așa că mi-a dat voie să plec după doar 20 de minute. În continuare îmi plac oamenii de acolo, copiii, atmosfera.
Și, mai ales, sentimentul că ea e bine, ceea ce înseamnă că noi am făcut bine
tot ce am făcut, pașii au fost corecți și ce va veni greu de acum încolo va fi
depășit tot așa, cu grijă mare (din partea noastră) și încredere (din partea
ei).
Comentarii
Trimiteți un comentariu