Sunt un om simplu, niciodată nu m-am pretins mai
mult. Nu știu cu legislația, doar mă enervez când furtul e clar și mi se spune
că nu văd eu bine sau că trebuie să mă uit în altă parte. Și mă leg iau de
sănătate și de educație, că astea mă dor tare. Au furat sistemul... și pentru
că acest furt trebuie să fie acoperit, se acoperă tot cu banii noștri și nu are
sens să explic eu cum. Au ei grijă să găsească moduri, prin taxe, impozite,
chestii de-astea pe care încă o dată, recunosc, nu le stăpânesc. (Nici nu
trebuie, că nu e obligatoriu să fim toți economiști sau avocați ca să pricepem
ce se întâmplă în jurul nostru!) Iar dacă am nevoie de sistem, să-mi întoarcă,
adică, servicii pentru banii pe care mi-i reține la fiecare salariu, mă duc cu
copilul în spital cu infecție în gât (nici doctori nu trebuie să fim toți, da?)
și plec cu infecție urinară. Plătesc deci, din nou, aceeași hoție: cu bani
pentru tratament, dar mai ales cu sănătatea copilului meu. (Și, by the way,
trebuie să zic merci că e doar infecție urinară!) Iar dacă aleg să mă păzesc
exact de asta (e fază pe bune, pățită cu băiatul; și nu e singura) și să merg
la privat, plătesc și acolo - și consultația și tratamentul. Deci a doua și a
treia oară plată pentru aceeași hoție aplicată de băieții deștepți sistemului.
Deci nu-mi spuneți că sunt proastă și nu pricep ce se întâmplă!... Sau că am rămas
blocată pe subiect. Până nu se schimbă situația, tot așa o s-o țin...
Oamenii sunt în stradă. Am fost și eu. Și cu cel
mare, și cu cea mică.
”Mami, ce strigă oamenii?”
”Strigă HO-ȚII.”
”De ce strigă hoții?”
”Vezi tu clădirea aia mare?
Acolo sunt acum niște oameni răi, care ne fac rău și fură banii și demnitatea
noastră. De-aia s-au strâns oamenii aici și strigă HO-ȚII...”
”Ho-ții! Ho-ții!”
Oamenii sunt revoltați (ăia din piață și alții
care ar vrea să fie, chiar dacă nu sunt) și am tot discutat cu prietenii despre
motivul supărării lor. Da, a pornit de la OUG 13, însă asta a fost doar
picătura chinezească. Îmi amintesc foarte clar cum a căzut moralul nostru - al
meu și al cunoscuților mei - încă de la alegeri. Știam că nu e semn bun ce
arătau rezultatele, dar așa a ales majoritatea. Apoi a început să se
adeverească ceea ce simțeam ca pericol potențial. Am simțit cum clocotește
sângele în noi (repet, vorbesc de mine, de familia mea și o mare parte dintre
cunoscuți, cu care vorbeam despre asta) de câte ori mai aflam de vreo numire
absolut aberantă, de vreo decizie halucinantă într-o societate (nu junglă). Și
ne întrebam stupefiați: ”Dar chiar nu au în tot partidul și oameni mai curați,
care să nu fi fost condamnați sau implicați în scandaluri și procese penale de
tot felul?”. Răspunsul era acolo și îl știam cu toții, dar tot ne miram, de
fiecare dată. De ce să pui într-o funcție în care tu ai niște interese (și
fiecare funcție atrage după ea interese) un om curat, pe care, deci, nu ai de
unde ”să-l apuci”? Ar fi total împotriva intereselor - oricare, dar nu ale
poporului. Și mai e ceva: așa cum cred că există în partid și oameni curați,
cred si altceva - că oamenii care i-au votat, în marea lor majoritate, NU i-au
votat ca să aibă cine să-i fure, să-i înșele, să-i mintă, să-i țină în beznă,
sărăcit și mizerie. Din contră. Oamenii ăia i-au crezut pe cuvânt (chiar dacă
erau semne clare că unii sunt de ne-crezut) și nu au nici o vină în afară,
poate, de aceea că sunt mai naivi.
Am fost în stradă și eu și soțul, am acoperit
aproape toată perioada, încă dinainte de noaptea neagră. Apoi am văzut că nu se
întâmplă mai nimic. Mai nimic este demisia - după atââââtea zile - a lui
Iordache. Deși mizilic, praf în ochii poporului, pion fără prea mare
relevanță.... totuși, el a fost sacrificat cu mare greutate.
Și acum ajung unde voiam, la faza care m-a făcut
să scriu aceste rânduri, deși în ultimele zile entuziasmul se cam topise. Nu că
nu eram la fel de doritoare de dreptate (în sensul că cine e vinovat, trebuie să
plătească). Dar începuse să se zdruncine credința că ieșind, protestând
împotriva nedreptății înseamnă ceva pentru cei care o calcă oricum în picioare,
cu sau fără proteste. Începusem să cred că e posibil ca să aibă dreptate cei
care spun că la fel de grav a fost și ce s-a întâmplat la mineriade și...
degeaba. De fapt, e în continuare posibil să fie așa, istoria să se repete,
dar... important este – pentru mine în primul rând – să continui să sper și să
protestez, așa cum cred eu de cuviință și cum îmi permite legea (aia care mai
scapă de căsăpire și schingiuire din partea celor care o folosesc doar ca să-și
apere nelegiuirile cu ea).
A trebuit să plec o zi în capitala Europei (cum
spunea un coleg) pentru a participa la o întâlnire de lucru. Eram timorată
pentru că participam doar a doua oară la asemenea eveniment, la care veneau
oameni cu poziții importante din firme mari din Europa și reprezentanți ai
Comisiei Europene. În plus, de data asta eram singură. Și încercam să reperez
câteva figuri cunoscute de la întâlnirea anterioară. Întâmplarea a făcut să
intru în vorbă cu o tipă (mai mult ea cu mine), apoi a mai venit încă una și
apoi altele. Vorbeam despre mâncare și locul ei în cultura din care proveneam –
pentru că eram în pauza de masă și exact asta făceam. După ce au povestit cum e
la ele, fetele m-au întrebat: ”Tu de unde ești?”. ”Din România”, am spus, ”din
București”. Imediat cea despre care știam că era foarte activă în grup pe
domeniul healthcare, Maria, de origine spaniolă, dar care lucrează la o firmă
importantă în Olanda, se aprinde și spune: ”București! Aveți niște proteste
zilele astea, am citit în presă.” Ăsta era momentul meu, momentul în care
puteam să vorbesc. Și am vorbit. Despre mine și familia mea, în special, pentru
că despre ce erau protestele în sine știa deja. I-am spus că sper că nu suntem
(noi, protestatarii) singuri pe lume, că vom primi susținere și ea a zis că din
câte a văzut, presa internațională vede, știe ce se întâmplă și e de partea
protestatarilor. Asta era și impresia mea, din ce văzusem pe net, dar a fost
bine că putea să-mi confirme cineva imparțial și care avea, așa cum spusese
cineva în acea întâlnire de lucru, curiozitate intelectuală. Apoi Maria mi-a
spus ceva care m-a făcut să simt cum speranța mea slăbită, trăgând să moară
respiră din nou, prinde culoare în obraji. Și uitați ce mi-a spus Maria
spanioloaica: ”Și noi am avut proteste prin anii 90. Apoi iar am avut proteste
în 2000. Iar acum – acum e mai rău ca niciodată înainte și nimeni nu mai zice
nimic. Oamenii sunt scârbiți, pur și simplu... și tac.” Se simțea clar în vocea
ei revolta, dar și un pic de invidie față de mine, de noi ca popor.
Asta mi-a amintit că, indiferent cum or să
transforme, or să întoarcă unii sau alții evenimentul care se întâmplă zilele
astea în Piața Victoriei, indiferent cum or să ne închidă gura (dacă vor reuși
la un moment dat) sau cum or să ne arunce cu praf în ochi, important pentru
mine este să arăt în continuare că nu sunt de acord cu hoția, cu înșelăciunea,
cu minciuna! Mulțumesc, Maria, pentru că m-ai făcut să mă simt mândră că fac
parte dintre oamenii care – cel puțin acum – nu tac!
În rest... cum o vrea Dumnezeu! Deși nu cred că
mai e el la butoanele acestei chestiuni...
Comentarii
Trimiteți un comentariu