Nervi și deznădejde


Scriu aici de nervi și deznădejde, ca să nu-mi crape ceva să se creadă că n-am avut nimic de zis... Fără legătură cu politica, pentru că nu știu s-o fac, s-o înțeleg, s-o asimilez cu ce mi se întâmplă în viață. Nu credeam să scriu și d-astea... dar se pare că mi-a ajuns și mie! Deci fără politică, doar din punct de vedere strict individual vorbesc. Eu și cămașa mea. Eu și copiii mei - că despre ei vorbim, până la urmă.

Deci:

- fostul ministru al finanțelor spune că ăștia care au venit acum și zic de fostul guvern că a făcut nuș' ce gaură în buget mint și că se poate proba (dar pe nimeni nu mai interesează probele, omul - generic numit - a auzit ce s-a spus prima dată: că fostul guvern a dat o gaură în buget);

- fostul ministru al educației vine să înfiereze faptul că ăștia care au venit acum fac ceva pe concursul de directori de școli și repun în ”drepturi” (că drepturile sunt, întotdeauna, ale lor) foștii (adică cei care trebuiau să fie foști) directori, chiar dacă n-au trecut de examen;

- fostul premier îi atrage atenția câștigătorului alegerilor (și conducătorului în fapt al țării în acest moment) că nu poate să facă ce vrea cu banii țării;

- ziariștii urlă despre cum primăria sectorului 1 și-a bătut joc de bani și de pacienți cu o renovare care n-a adus nici o atingere bacteriilor, ciupercilor și viermilor din spitalul de arși;

- președintele vorbește (el nu urlă, da?) despre catastrofa care ar însemna pentru țară legea amnistiei...



Și? Dacă spun foștii că e absurd ce fac ăștia acum, ce? Dacă spun ziariștii, Tolontan și gașca lui și alții, Republica, Adevărul, alți oameni cu mai multă minte și demnitate etc. despre cum suntem batjocoriți noi, cei care trăim pe aceste minunate plaiuri, cum suntem omorâți cu bună știință... ce? Și dacă ies oamenii în stradă să ceară demisia lui Ciorbea, ce? Și ce dacă urlăm pe internet? Ce dacă? Aleșii noștri merg înainte, netulburați. Se pare că nici bunul simț (ce-i ăla la politicieni?), nici legea nu-i poate opri.

Citesc pe facebook postări de genul ”Sunt profund dezamăgit de incompetența...”. Nu, nici măcar de dezamăgire nu mai e vorba, de mult. Ca să fii dezamăgit, ar însemna că ai sperat să fie altfel. Pe bune, mai sperăm?



După alegerile din America, întâi am fost uimiți de rezultat. Nu ne venea să credem. După tot tam-tam-ul și după toată desfășurarea de forțe cu actori, cântăreți, John Oliver - pe de o parte... De cealaltă - Trump cu toate mârlăniile pământului adunate sub o singură freză penibilă și cu tot circul și cu facebook-ul și twitter-ul. Ai fi zis că nu trebuie să ai cine știe ce intelect sau educație, dar măcar bun simț. Măcar un pic, acolo, pe fund, vorba bancului. Dar n-a fost... Și ne-am întrebat (și noi și ei) cine dracu a votat în halul ăla? După primul moment de șoc, am zis ”Asta e!”, om vedea... apoi ”Să vezi ce-o să ne mai distrăm!” - cu un surâs amar pe buze, așa... Ca deh, știm să facem haz de necaz! După alegerile de la noi povestea s-a repetat. Întocmai. Întâi nu ne-am revenit din șocul avut când am văzut că poporul a votat întoarcerea unora dovediți că NU binele poporului îl urmăresc, ci doar pe al lor personal. Ne-am înfuriat pe cunoscuți și necunoscuți, dar știam că nu avem ce face, decât să respectăm votul majorității, că așa e în democrație. Apoi ”Hai să vedem, poate n-o fi așa rău, că doar le-am supraviețuit și dățile trecute”, urmat de ”Ce-o să ne mai distrăm cu ăștia!” spus cu mult amar, pentru că știam că de data asta noi vom plăti (nu americanii) direct și nemijlocit! Dar la doar câteva zile, simt că mor pe dinăuntru citind știrile. Și nu știu ce să fac. La ce rost să mă mai revolt? Nu fac decât să-mi fac rău mie. Inima, nervii, zen-ul meu... Sunt cuprinsă de o deznădejde soră cu moartea. Ce să fac? Pe bune...

Colegul meu zice să am grijă să nu mă ard, ca să nu mor în spitalul în care s-a pus rigips nou peste bacteriile care au rămas bine-mersi. Și dacă vecina lasă gazul aprins că are Alzheimer si sărim în aer? O să ajung la Spitalul de Arși. Oricât m-aș păzi. Eu sau copilul meu. Ce alternativă ar fi? Doar să ard acolo...

Și cu școala cum rămâne? Am doi copii și n-am cum să-i dau în altă parte decât la școala asta care se face acum în România. Aș vrea altceva, dar... de unde? O să urmeze acum un bacalaureat în care promovabilitatea va fi de 95%, o să vedeți! Și o să ne bucurăm că ne-am furat singuri căciula. Ca în mesajul ăla stupid de circulă acum pe sms cu ”Îți spun că ești o mamă grozavă ca să-mi spui și tu mie că sunt o mamă grozavă, ca să mă simt și eu bine că mă apreciază cineva!”. O să intre în bac doar cei care au șanse să ia sigur (p-ăialalți zicem că i-am pierdut pe drum) iar subiectele or să fie făcute în așa fel încât o să poată să ia note mari și bunica, deși n-a făcut la vremea ei decât 4 clase și mai e și lovită de demență. Deci... eu ce fac cu copiii mei? Homeschooling-ul e singura soluție care-mi rămâne ca să aibă parte de o educație decentă și respect ca ființă umană?

Pe bune, mie ce-mi rămâne să fac?



Voi ce faceți când vă pune deznădejdea gheara în gât?

Comentarii