Grinch-ul zăpezii

Sunt eu. Dați cu pietre acum! Eu sunt aia care nu ieșeam în pauze iarna, ca să nu mă tăvălească băieții prin zăpadă. Iar când plecam acasă, eu eram aia care striga din toți rărunchii: ”Vă spuuuun lu’ tovarășaaaaa!”. Eu, nesuferita. Asta nu înseamnă că, ocazional, nu m-am bucurat de joaca în zăpadă. Ocazional. Adică de vreo... 3 ori. Îmi amintesc o joacă de pomină la țată, la bunici, pe deal.... Așa o pârtie, n-ați văzut voi! Sau pe ulița de lângă casă, cu altă ocazie. Aveam zăpadă înghețată în păr, dar clocotea sângele în mine. Ah... si după vreo 20 de ani, am mai băgat un săniuș la Rânca. Pe strada principală. Curbele ”periculoase” care ne azvârleau în nămeții de pe margine și am simțit că m-am trăit în viața mea asemenea distracție curată. Cam atât. Trist? Deloc. Atunci m-am distrat și mai mult nu simt că am nevoie.

Urăsc să-mi fie frig, urăsc să mă ud, urăsc să mă ud și să-mi fie, în consecință, frig. Dacă aș putea, n-aș ieși din casă toată iarna. Îmi place zăpada foarte mult dacă interacționez cu ea doar cu senzorii de imagine: în poze, la televizor, pe geam. E super! Zăpada acoperă toate diferențele, acoperă toată mizeria. Totul devine curat și liniștit. Cum să nu-ți placă? Dar atât. Dacă trebuie să vin în contact fizic cu zăpada, nu-mi mai place. E udă și rece. Iar la primul colț de stradă e chiar EA: ciorofleaca! În plus față de calitățile enumerate mai sus, aceasta mai e și murdară. Și înșelătoare. De câte ori n-am crezut că pășesc pe zăpadă și m-am trezit scufundată într-o baltă scârboasă?

Cam asta e viziunea mea despre zăpadă. Iar când ieri prietenii mi-au spus că Dumnezeu mi-a făcut mie cadou zăpada... le-am spus că o fi cadou, dar nu pentru mine. Adică... dacă e pentru mine, ori Dumnezeu nu mă cunoaște (puțin probabil, nu?), ori nu prea mă are la inimă. Așa că, dragi prieteni, dacă v-ați bucurat de zăpadă, să zicem că e cadoul meu pentru voi mai bine. Să zicem că de ziua mea ”am făcut cinste”. Poate de-aia mi-a dat-o Dumnezeu, nu? Hai c-am dres-o!

Aceasta fiind starea de fapt (a mea), atunci când am auzit că vine zăpada, viscolul, codul portocaliu etc. m-am bucurat la gândul că stau acasă. De ce? Pentru că nu trebuia să merg la serviciu, iar orice altceva putea fi anulat / reprogramat. De ziua mea acasă, la căldurică. I-am și spus soțului cu o seară înainte: stăm acasă și comandăm chinezesc. A fost de acord. (Trebuia să intru la idei, având în vedere cât de repede a aprobat planul meu...)

Cum au decurs, de fapt, lucrurile? Ahhh...

Întâi, soțul s-a oferit să scoată fata afară la săniuș. N-a vrut. ”Vreau cu mami.” Am încercat toate trucurile: mergeți voi înainte și vin și eu mai târziu (da, era un caz extrem, deci a trebuit să recurg la minciună), mă uit pe geam și vă fac cu mâna / vă fac poze, tati e mai puternic și trage sania mai bine, e păcat să rateze (fata) prima ninsoare. Nimic n-a ținut. Soțul a plecat la cumpărături, dezamăgit, iar eu, înfrântă, am început să mă pregătesc pentru ieșirea în nămeți. Doar n-o să țin copilul în casă la prima ninsoare de care își va aminti! Deci... pregătiri. Până la îmbrăcat, aveam de golit galeria de poze din telefon, că tocmai mă anunțase că e plină. Doar nu era să ies fără posibilitatea de a imortaliza momentul!!! Deci.... fă rost de cablu, nu e bun ăla, dă-mi altul, transferă pozele, șterge-le din galerie... gata! Apoi îmbrăcarea – întotdeauna o epopee. Nu îmbrăcarea mea, evident. În fine, ieșim din casă. Surpriză: liftul era stricat! Sania la spinare și copilul de mână și... aventura să înceapă! Șapte etaje coborâte treaptă cu treaptă (și unele mai mult târâș pentru că e inutil să-i spui unui copil mic să se uite pe unde pășește), discutată fiecare dintre plantele împrăștiate cu generozitate de către locatari peste tot, admirat peisajul pe fiecare gemuleț și bucurat în avans pentru zăpada care ne aștepta jos... Odată ieșit copilul mic în zăpadă, trebuiau șterse toate mașinile și călcat / înotat fiecare centimetru de nea neatinsă. O tură la derdeluș, prieteni vechi cu care am împărțit săniuța, înotat prin zăpada neatinsă (din nou și din nou)... Telefonul degeaba l-am pregătit pentru poze, s-a închis în mod miraculos exact când aveam ce fotografia și a refuzat să mai colaboreze. Când l-am redeschis acasă, la întoarcere, arăta 58% (știam eu că-l lăsasem pe la 60 când am plecat de acasă!), deci... nu înțeleg. Și mai ales, nu am poze.

Cele șapte etaje sunt și mai greu de urcat după ce am fost calul înhămat la sănioara copilului care striga entuziasmat: ”Acum aleargă! Acum mai încet!”. Am ajuns acasă, a durat încă o veșnicie până ne-am dezechipat, ne-am schimbat și curând m-am îmbrăcat la loc pentru că trebuia să cobor cu treabă. Zăpada nu iartă!!! La această a doua ieșire minunea s-a produs: liftul era reparat. Huh! Nu m-am întins bine în pat, că au început negocierile pentru ieșit la restaurant. Mda, asta se alesese de ”înțelegerea” noatră de cu seară. E drept că la delivery nu au ce-mi place mie, deci... chinezesc să fie! Liftul.... să vă mai spun? Din nou stricat. Yap!

Partea minunată cu prânzul (cum intenționam) care a devenit cină a fost că ne-am strâns, până la urmă, cu toții în jurul mesei, deși nu păreau să fie șanse. Și a mai fost o parte minunată: chinezii nu dau greș cu mâncarea! :D Ne-am întors tot prin zăpadă (cum altfel), tot curățând în cale toate mașinile și tulburând netezimea albă a fiecărui colțișor cu picioruțe mici și nervoase. Apoi... nici cu burta plină nu e simplu de urcat – din nou – șapte etaje! Vă zic eu!

De altfel, noi fiind multe persoane în casă, am putut să monitorizăm destul de bine situația liftului în aceste zile. Cobora unul – mergea; cobora următorul – nu mai mergea; urca primul – încă nu mergea, dar când cobora următorul (sânge tânăr, deh, clocotitor) – iar mergea.

Revenind în sânul familiei, copilul a dat semne de oboseală – dar nu mai devreme ca de obicei! Se pare că nici măcar zăpada n-o răpune. Iar eu... eram ruptă! Mă durea tot spatele, ca și cum aș fi cărat toată ziua saci plini cu nisip. Și picioarele. Diii, căluțule!

Abia a doua zi am reușit să recuperez: nu am ieșit din pijamalele călduroase și nu am depășit granița apartamentului! Sic!

Între timp, pe facebook curgeau îndemnuri cu ”Hai afară la zăpadă” – abia azi am aflat că e un cântec. Dar entuziasmul – în ultimele două zile – a scăzut direct proporțional cu temperaturile, iar azi aproape de prânz stăzile erau goale. De oameni, nu de zăpadă. Gerul ne mușca de obraz, chiar dacă în rest erai bine echipat. Iar mâine va fi și mai rău și poimâine și mai rău. Iar în casă... nu mai pot sta. De ce? Pentru că urăsc zăpada și frigul și hainele groase sub care abia mă mișc!

Pentru iubitorii de zăpadă care îndemnau vineri la ieșit afară, o dedicație, cu mult drag, direct de pe balconul meu:

Pardon, era pentru mine! J