joi, 12 ianuarie 2017

Nervi și deznădejde


Scriu aici de nervi și deznădejde, ca să nu-mi crape ceva să se creadă că n-am avut nimic de zis... Fără legătură cu politica, pentru că nu știu s-o fac, s-o înțeleg, s-o asimilez cu ce mi se întâmplă în viață. Nu credeam să scriu și d-astea... dar se pare că mi-a ajuns și mie! Deci fără politică, doar din punct de vedere strict individual vorbesc. Eu și cămașa mea. Eu și copiii mei - că despre ei vorbim, până la urmă.

Deci:

- fostul ministru al finanțelor spune că ăștia care au venit acum și zic de fostul guvern că a făcut nuș' ce gaură în buget mint și că se poate proba (dar pe nimeni nu mai interesează probele, omul - generic numit - a auzit ce s-a spus prima dată: că fostul guvern a dat o gaură în buget);

- fostul ministru al educației vine să înfiereze faptul că ăștia care au venit acum fac ceva pe concursul de directori de școli și repun în ”drepturi” (că drepturile sunt, întotdeauna, ale lor) foștii (adică cei care trebuiau să fie foști) directori, chiar dacă n-au trecut de examen;

- fostul premier îi atrage atenția câștigătorului alegerilor (și conducătorului în fapt al țării în acest moment) că nu poate să facă ce vrea cu banii țării;

- ziariștii urlă despre cum primăria sectorului 1 și-a bătut joc de bani și de pacienți cu o renovare care n-a adus nici o atingere bacteriilor, ciupercilor și viermilor din spitalul de arși;

- președintele vorbește (el nu urlă, da?) despre catastrofa care ar însemna pentru țară legea amnistiei...



Și? Dacă spun foștii că e absurd ce fac ăștia acum, ce? Dacă spun ziariștii, Tolontan și gașca lui și alții, Republica, Adevărul, alți oameni cu mai multă minte și demnitate etc. despre cum suntem batjocoriți noi, cei care trăim pe aceste minunate plaiuri, cum suntem omorâți cu bună știință... ce? Și dacă ies oamenii în stradă să ceară demisia lui Ciorbea, ce? Și ce dacă urlăm pe internet? Ce dacă? Aleșii noștri merg înainte, netulburați. Se pare că nici bunul simț (ce-i ăla la politicieni?), nici legea nu-i poate opri.

Citesc pe facebook postări de genul ”Sunt profund dezamăgit de incompetența...”. Nu, nici măcar de dezamăgire nu mai e vorba, de mult. Ca să fii dezamăgit, ar însemna că ai sperat să fie altfel. Pe bune, mai sperăm?



După alegerile din America, întâi am fost uimiți de rezultat. Nu ne venea să credem. După tot tam-tam-ul și după toată desfășurarea de forțe cu actori, cântăreți, John Oliver - pe de o parte... De cealaltă - Trump cu toate mârlăniile pământului adunate sub o singură freză penibilă și cu tot circul și cu facebook-ul și twitter-ul. Ai fi zis că nu trebuie să ai cine știe ce intelect sau educație, dar măcar bun simț. Măcar un pic, acolo, pe fund, vorba bancului. Dar n-a fost... Și ne-am întrebat (și noi și ei) cine dracu a votat în halul ăla? După primul moment de șoc, am zis ”Asta e!”, om vedea... apoi ”Să vezi ce-o să ne mai distrăm!” - cu un surâs amar pe buze, așa... Ca deh, știm să facem haz de necaz! După alegerile de la noi povestea s-a repetat. Întocmai. Întâi nu ne-am revenit din șocul avut când am văzut că poporul a votat întoarcerea unora dovediți că NU binele poporului îl urmăresc, ci doar pe al lor personal. Ne-am înfuriat pe cunoscuți și necunoscuți, dar știam că nu avem ce face, decât să respectăm votul majorității, că așa e în democrație. Apoi ”Hai să vedem, poate n-o fi așa rău, că doar le-am supraviețuit și dățile trecute”, urmat de ”Ce-o să ne mai distrăm cu ăștia!” spus cu mult amar, pentru că știam că de data asta noi vom plăti (nu americanii) direct și nemijlocit! Dar la doar câteva zile, simt că mor pe dinăuntru citind știrile. Și nu știu ce să fac. La ce rost să mă mai revolt? Nu fac decât să-mi fac rău mie. Inima, nervii, zen-ul meu... Sunt cuprinsă de o deznădejde soră cu moartea. Ce să fac? Pe bune...

Colegul meu zice să am grijă să nu mă ard, ca să nu mor în spitalul în care s-a pus rigips nou peste bacteriile care au rămas bine-mersi. Și dacă vecina lasă gazul aprins că are Alzheimer si sărim în aer? O să ajung la Spitalul de Arși. Oricât m-aș păzi. Eu sau copilul meu. Ce alternativă ar fi? Doar să ard acolo...

Și cu școala cum rămâne? Am doi copii și n-am cum să-i dau în altă parte decât la școala asta care se face acum în România. Aș vrea altceva, dar... de unde? O să urmeze acum un bacalaureat în care promovabilitatea va fi de 95%, o să vedeți! Și o să ne bucurăm că ne-am furat singuri căciula. Ca în mesajul ăla stupid de circulă acum pe sms cu ”Îți spun că ești o mamă grozavă ca să-mi spui și tu mie că sunt o mamă grozavă, ca să mă simt și eu bine că mă apreciază cineva!”. O să intre în bac doar cei care au șanse să ia sigur (p-ăialalți zicem că i-am pierdut pe drum) iar subiectele or să fie făcute în așa fel încât o să poată să ia note mari și bunica, deși n-a făcut la vremea ei decât 4 clase și mai e și lovită de demență. Deci... eu ce fac cu copiii mei? Homeschooling-ul e singura soluție care-mi rămâne ca să aibă parte de o educație decentă și respect ca ființă umană?

Pe bune, mie ce-mi rămâne să fac?



Voi ce faceți când vă pune deznădejdea gheara în gât?

duminică, 8 ianuarie 2017

Grinch-ul zăpezii



Sunt eu. Dați cu pietre acum! Eu sunt aia care nu ieșeam în pauze iarna, ca să nu mă tăvălească băieții prin zăpadă. Iar când plecam acasă, eu eram aia care striga din toți rărunchii: ”Vă spuuuun lu’ tovarășaaaaa!”. Eu, nesuferita. Asta nu înseamnă că, ocazional, nu m-am bucurat de joaca în zăpadă. Ocazional. Adică de vreo... 3 ori. Îmi amintesc o joacă de pomină la țată, la bunici, pe deal.... Așa o pârtie, n-ați văzut voi! Sau pe ulița de lângă casă, cu altă ocazie. Aveam zăpadă înghețată în păr, dar clocotea sângele în mine. Ah... si după vreo 20 de ani, am mai băgat un săniuș la Rânca. Pe strada principală. Curbele ”periculoase” care ne azvârleau în nămeții de pe margine și am simțit că m-am trăit în viața mea asemenea distracție curată. Cam atât. Trist? Deloc. Atunci m-am distrat și mai mult nu simt că am nevoie.

Urăsc să-mi fie frig, urăsc să mă ud, urăsc să mă ud și să-mi fie, în consecință, frig. Dacă aș putea, n-aș ieși din casă toată iarna. Îmi place zăpada foarte mult dacă interacționez cu ea doar cu senzorii de imagine: în poze, la televizor, pe geam. E super! Zăpada acoperă toate diferențele, acoperă toată mizeria. Totul devine curat și liniștit. Cum să nu-ți placă? Dar atât. Dacă trebuie să vin în contact fizic cu zăpada, nu-mi mai place. E udă și rece. Iar la primul colț de stradă e chiar EA: ciorofleaca! În plus față de calitățile enumerate mai sus, aceasta mai e și murdară. Și înșelătoare. De câte ori n-am crezut că pășesc pe zăpadă și m-am trezit scufundată într-o baltă scârboasă?

Cam asta e viziunea mea despre zăpadă. Iar când ieri prietenii mi-au spus că Dumnezeu mi-a făcut mie cadou zăpada... le-am spus că o fi cadou, dar nu pentru mine. Adică... dacă e pentru mine, ori Dumnezeu nu mă cunoaște (puțin probabil, nu?), ori nu prea mă are la inimă. Așa că, dragi prieteni, dacă v-ați bucurat de zăpadă, să zicem că e cadoul meu pentru voi mai bine. Să zicem că de ziua mea ”am făcut cinste”. Poate de-aia mi-a dat-o Dumnezeu, nu? Hai c-am dres-o!

Aceasta fiind starea de fapt (a mea), atunci când am auzit că vine zăpada, viscolul, codul portocaliu etc. m-am bucurat la gândul că stau acasă. De ce? Pentru că nu trebuia să merg la serviciu, iar orice altceva putea fi anulat / reprogramat. De ziua mea acasă, la căldurică. I-am și spus soțului cu o seară înainte: stăm acasă și comandăm chinezesc. A fost de acord. (Trebuia să intru la idei, având în vedere cât de repede a aprobat planul meu...)

Cum au decurs, de fapt, lucrurile? Ahhh...

Întâi, soțul s-a oferit să scoată fata afară la săniuș. N-a vrut. ”Vreau cu mami.” Am încercat toate trucurile: mergeți voi înainte și vin și eu mai târziu (da, era un caz extrem, deci a trebuit să recurg la minciună), mă uit pe geam și vă fac cu mâna / vă fac poze, tati e mai puternic și trage sania mai bine, e păcat să rateze (fata) prima ninsoare. Nimic n-a ținut. Soțul a plecat la cumpărături, dezamăgit, iar eu, înfrântă, am început să mă pregătesc pentru ieșirea în nămeți. Doar n-o să țin copilul în casă la prima ninsoare de care își va aminti! Deci... pregătiri. Până la îmbrăcat, aveam de golit galeria de poze din telefon, că tocmai mă anunțase că e plină. Doar nu era să ies fără posibilitatea de a imortaliza momentul!!! Deci.... fă rost de cablu, nu e bun ăla, dă-mi altul, transferă pozele, șterge-le din galerie... gata! Apoi îmbrăcarea – întotdeauna o epopee. Nu îmbrăcarea mea, evident. În fine, ieșim din casă. Surpriză: liftul era stricat! Sania la spinare și copilul de mână și... aventura să înceapă! Șapte etaje coborâte treaptă cu treaptă (și unele mai mult târâș pentru că e inutil să-i spui unui copil mic să se uite pe unde pășește), discutată fiecare dintre plantele împrăștiate cu generozitate de către locatari peste tot, admirat peisajul pe fiecare gemuleț și bucurat în avans pentru zăpada care ne aștepta jos... Odată ieșit copilul mic în zăpadă, trebuiau șterse toate mașinile și călcat / înotat fiecare centimetru de nea neatinsă. O tură la derdeluș, prieteni vechi cu care am împărțit săniuța, înotat prin zăpada neatinsă (din nou și din nou)... Telefonul degeaba l-am pregătit pentru poze, s-a închis în mod miraculos exact când aveam ce fotografia și a refuzat să mai colaboreze. Când l-am redeschis acasă, la întoarcere, arăta 58% (știam eu că-l lăsasem pe la 60 când am plecat de acasă!), deci... nu înțeleg. Și mai ales, nu am poze.

Cele șapte etaje sunt și mai greu de urcat după ce am fost calul înhămat la sănioara copilului care striga entuziasmat: ”Acum aleargă! Acum mai încet!”. Am ajuns acasă, a durat încă o veșnicie până ne-am dezechipat, ne-am schimbat și curând m-am îmbrăcat la loc pentru că trebuia să cobor cu treabă. Zăpada nu iartă!!! La această a doua ieșire minunea s-a produs: liftul era reparat. Huh! Nu m-am întins bine în pat, că au început negocierile pentru ieșit la restaurant. Mda, asta se alesese de ”înțelegerea” noatră de cu seară. E drept că la delivery nu au ce-mi place mie, deci... chinezesc să fie! Liftul.... să vă mai spun? Din nou stricat. Yap!

Partea minunată cu prânzul (cum intenționam) care a devenit cină a fost că ne-am strâns, până la urmă, cu toții în jurul mesei, deși nu păreau să fie șanse. Și a mai fost o parte minunată: chinezii nu dau greș cu mâncarea! :D Ne-am întors tot prin zăpadă (cum altfel), tot curățând în cale toate mașinile și tulburând netezimea albă a fiecărui colțișor cu picioruțe mici și nervoase. Apoi... nici cu burta plină nu e simplu de urcat – din nou – șapte etaje! Vă zic eu!

De altfel, noi fiind multe persoane în casă, am putut să monitorizăm destul de bine situația liftului în aceste zile. Cobora unul – mergea; cobora următorul – nu mai mergea; urca primul – încă nu mergea, dar când cobora următorul (sânge tânăr, deh, clocotitor) – iar mergea.

Revenind în sânul familiei, copilul a dat semne de oboseală – dar nu mai devreme ca de obicei! Se pare că nici măcar zăpada n-o răpune. Iar eu... eram ruptă! Mă durea tot spatele, ca și cum aș fi cărat toată ziua saci plini cu nisip. Și picioarele. Diii, căluțule!

Abia a doua zi am reușit să recuperez: nu am ieșit din pijamalele călduroase și nu am depășit granița apartamentului! Sic!

Între timp, pe facebook curgeau îndemnuri cu ”Hai afară la zăpadă” – abia azi am aflat că e un cântec. Dar entuziasmul – în ultimele două zile – a scăzut direct proporțional cu temperaturile, iar azi aproape de prânz stăzile erau goale. De oameni, nu de zăpadă. Gerul ne mușca de obraz, chiar dacă în rest erai bine echipat. Iar mâine va fi și mai rău și poimâine și mai rău. Iar în casă... nu mai pot sta. De ce? Pentru că urăsc zăpada și frigul și hainele groase sub care abia mă mișc!

Pentru iubitorii de zăpadă care îndemnau vineri la ieșit afară, o dedicație, cu mult drag, direct de pe balconul meu:



Pardon, era pentru mine! J

sâmbătă, 31 decembrie 2016

În loc de rezoluții...


Un An Nou vine cu speranțe, fie că vrei, fie că nu vrei. Citeam ieri, de exemplu, că obiceiul rezoluțiilor de Anul Nou vine de acum mai bine de 4000 de ani. Wow! Nu? Doar că atunci Anul Nou era când începea, practic, sezonul agricol, iar rezoluțiile se refereau în mare parte la restituirea uneltelor agricole împrumutate. Deci nu e, oameni buni, nimic nou în impulsul pe care îl simțim de a face bilanțul anului ce tocmai se încheie și, pe baza concluziilor trase de aici, să îți faci planul pentru anul care vine. În adolescență, făceam asta fără să fi aflat de undeva, cumva natural, de ziua mea. Întâmplător, e cam pe-acolo... Pe parcursul anului am luat, totuși, destule și importante hotărâri... n-am stat să aștept Anul Nou... În plus, Anul Nou picând in mijloc de vacanță, asta înseamnă că n-am timp de nimic. (Nu asta înseamnă vacanța cu copil mic?) Ce reflecții? Abia am reușit să pun mâna pe laptop, ca să aștern pe hârtie câteva din gândurile care mi se învârt prin cap. Deci... să spun repede până nu se trezește fata (adormită ca printr-o minune a lui 2016)!

Ha! Repede! Nu pot așa, știți bine... E cu poveste. Una mică, promit. (Doar de data asta!)


Acum două zile intrasem într-un restaurant la orele prânzului, la o ciorbă (una minunată, vă asigur!). M-am bucurat să văd că au loc de joacă, pentru că oricum o asemenea ieșire cu copilul după noi e mereu... epuizantă. Un loc de joacă ne oferă ocazia să respirăm puți, iar fata nu se plictisește până vine mâncarea (adică exact motivul pentru care apucăm să respirăm). Când am intrat, era destul de liber restaurantul, dar a început să se mai anime după. La o masă alăturată veniseră două doamne aflate la a doua tinerețe. Amândouă stăteau cu spatele la mine, dar le-am văzut în multele drumuri pe care le-am făcut între masa la care ne așezasem și locul de joacă. Vorbeau liniștit, prea încet pentru mine, care reușesc mereu să mă îmbogățesc la o asemenea ieșire cu gândurile și discuțiile celor cu care împart acxelași spațiu. Atât de discrete erau, încât nu le-am remarcat, practic, decât după sosirea celei de-a treia. Ea s-a așezat în fața lor, deci și în fața mea. În plus, era foarte veselă și volubilă... Le-a salutat pe celelalte două și au schimbat câteva replici cât s-a desfășat de mănuși, haină, fular, căciulă, și-a aranjat părul potrivindu-și cu grija o agrafă, apoi a tras aer în piept și a spus dintr-o suflare, ca și cum și-ar fi ținut respirația până atunci: ”Vreau să vă spun că sunt bunica!”. Era un enunț care. dincolo de exuberanța ei care deja îmi atrăsese atenția asupra personajului, m-a captat cu totul și, mai ales, m-a făcut să zâmbesc ca proasta. Da, cred și eu că e greu să-ți ții respirația cu așa o veste! Au urmat detaliile legate de nume, greutate, lungime și altele care vin la pachet cu un asemenea anunț... Era proaspăt evenimentul și se vedea că nici ea nu apucase să ”proceseze” totul. Și se întâlnise cu prietenele ei pentru a le lua martore la întâmplarea extraordinară la care era părtașă. Era bunică! Un copil se născuse și o transformase brusc în ceva ce nu mai fusese și găsea acest lucru ca fiind cumva... magic. Ea nu făcuse nimic, dar devenise altceva... Dincolo de emoția pe care o simt de fiecare dată când aflu că s-a născut sau se va naște un copil (da, chiar și atunci când nu-l cunosc pe el sau rudele lui), în momentul respectiv am realizat că... ăsta e gândul cu care-mi încep noul an... 
În loc de rezoluție, o rugăminte formulez la începutul ăsta de an: Dragele mele prietene - prezente și viitoare (de ce să nu dau șansa asta și unor persoane pe care încă nu le cunosc, dar care poate îmi vor deveni prietene?) - nu pentru 2017, ci pentru hăăăt, peste niște ani, vreau să vă chem și să vă anunț și eu, cu multă emoție (simt că va fi și mai și!) când un boț de carne mă va transforma în bunică! O să vă chem, cu siguranță, și pentru alte anunțuri sau, pur și simplu, fără a avrea ceva de anunțat, doar ca să vă văd. Dar vă rog să fiți alături de mine și atunci! E foarte important pentru mine!

Proapăta bunică a comandat plină de curaj o sticlă de vin și le-a molipsit și pe celelalte două doamne cu veselia ei. Arăta fericită, frumoasă și tânără, deși tocmai devenise bunică. La mulți ani, doamnele mele anonime din restaurant! La mulți ani, bunicuțo! La mulți ani, dragele mele prietene!



P.S. Altfel toate bune! Noi să fim sănătoși, copiii să fie fericiți, părinții să ne rămână alături și la anu' mai vedem noi! ;)